Legende turcești

Legenda Turcilor Celești ( Gök-Türk )

                                                          

 În acest articol vă voi povesti despre cea mai veche legendă a turcilor, și anume Ergenekon Destanı („Destanul Ergenekonului”). 

Sensurile cuvântului DESTAN 

1.  O epopee transmisă pe cale orală,întâlnită la popoarele din Asia Centrală, care descrie evenimentele extraordinare ale zeilor,zeițelor și eroilor preistorici, într-o metodă narativă. 

2.  O poezie populară cu 11 silabe despre un eveniment eroic

3. Un lung poem eroic din literatura turcă contemporană care diferă de epopeile tradiționale în ceea ce privește forma și conținutul.

Destanul Ergenekonului

Această epopee descrie idealurile, aspirațiile și fondul legendar al Turcilor Celești (Gök Türk).

Ergenekon este patria legendară a Turciilor Celești.

Chiar dacă nu se cunoaște cu exactitate locația, conform descrierilor istorice, Ergenekon s-ar afla în Munții Altay.

Destanul descrie modul de viață și tradițiile Turcilor Celești, cuprinzând, totodată, posibile ecouri ale întâlnirilor istorice dintre aceștia și mongoli, în spațiul Asiei Centrale. Strămoșii Turcilor Celești urmau să se stabilească prin anul 93 e.n., ca parte integrantă a uniunii constituite de huni (mongoli sau turco-mongoli), în Mulții Altai, ocupându-se mai ales cu prelucrarea fierului. Ei aveau să se răscoale împotriva populației mongole cunoscute sub numele de Juan-Juan, ai cărei furnizori principali de arme erau, și să pună bazele primului stat Gök-Türk, în anul 552, sub conducerea lui Bumın (Bumin).

Munții Altai

De unde vine numele de Ergenekon?

 Zona în care nu se putea pătrunde decât pe drumul pe care veniseră Turcii Celești după lupta cu mongolii și care părea extrem de fertilă; au numit-o Ergenekon (< ergene, „brâu muntos”, < kon, „abrupt”

Subiectul destanului

 Neamul Turcilor Celești era renumit pentru vitejia sa, obținând nenumărate victorii asupra populațiilor din jur, așa încât acestea încercau în permanență să-i neutralizeze. Vrăjmașii cei mai de temut ai Turcilor Celești erau mongolii care, simțindu-se în pericol datorită prezenței turcilor, au constituit o alianță împotriva lor. 

Turcii Celești și-au consolidat flancurile, adunându-și laolaltă corturile și turmele și au săpat șanțuri de apărare în jurul taberei. Curând după aceea și-a făcut apariția inamicul, în fruntea căruia se afla Sevinç Han. Lupta dintre cele două armate a durat 10 zile și s-a încheiat cu victoria Turcilor Celești, fapt care a sporit și mai mult sentimentul de dușmănie cu care se raportau populațiile din vecinătate la ei. 

 După un timp, conducătorii aflați în fruntea populațiilor învinse de turci, în frunte cu Sevinç Han, au  rediscutat problema pe care o reprezentau Turcii Celești și s-a ajuns la concluzia că aceștia nu puteau fi învinși decât în măsura în care li se întindea o cursă. Prin urmare, a doua zi de dimineață, mongolii și aliații lor au lăsat impresia că se retrăgeau, abandonându-și lucrurile și prada, iar turcii au fost convinși, astfel s-au lansat în urmărirea lor. Mongolii și aliații lor s-au lăsat o vreme urmăriți, după care au schimbat brusc direcția și i-au înfruntat pe turci (această tactică specific nomadă avea să fie cunoscută mai târziu sub numele de „tactica turanică”). Luați prin surprindere, turcii au suferit o înfrângere zdrobitoare, în urma căreia și-au pierdut viața majoritatea bărbaților, iar femeile și copiii au fost duși în robie. 

 Potrivit destanului, conducătorul Turcilor Celești avusese mai mulți fii, care își pierduseră viața eroic în timpul bătăliei. Singurul supraviețuitor al familiei era mezinul, pe nume Kıyan, care se căsătorise chiar în acel an. Fratele hanului (conducătorului) avea și el un fiu, de aceeași vârstă cu Kıyan, care se căsătorise tot în acel an; acesta se numea Tukuz. Cei doi tineri fuseseră luați prizonieri împreună cu soțiile lor, dar reușiseră să evadeze cu toții și să revină pe pământurile natale care erau pustii. Dându-și seama că erau înconjurați de dușmani cărora nu aveau cum să le facă față, cei patru tineri au pornit în pribegie, decizând să se refugieze în munți pentru a se putea apăra. Descendenții celor 2 familii aveau să se căsătorească apoi între ei, devenind în timp foarte numeroși și împărțindu-se în două triburi. 

Plecarea din Ergenekon a Turcilor Celești

 Destanul pretinde că turcii au rămas în Ergenekon vreme de mai bine de 400 de ani, devenind atât de numeroși încât le-a fost cu neputință să mai rămână în zona respectivă, delimitată de munți. Au început, așadar, să caute o ieșire, iar dincolo de munți păreau să se găsească pământuri întinse și fertile care le aparținuseră cândva strămoșilor lor și pe care doreau să le recucerească. Aflarea drumului străbătut cândva de strămoșii lor s-a dovedit a fi însă mai dificilă decât credeau. La un moment dat, un fierar a descoperit un filon de fier și s-a gândit că, topindu-l, ar fi putut croi un drum prin masivul muntos. A urmat un efort colectiv, care a implicat întreaga comunitate; la poalele muntelui au fost îngrămădite stive uriașe de lemn și cărbune și au fost confecționate niște foale uriașe, din pielea 70 de boi și cai, care urmau să contribuie la ațâțarea și menținerea focului necesar topirii filonului. În felul acesta a fost croit un drum prin munte pe care, se arată în destan, putea să treacă „o cămilă încărcată” și pe care turcii au fost călăuziți către libertate de către o lupoaică cenușie (Asena). Potrivit poemului eroic, conducătorul Turcilor Celești era, în epoca respectivă, un oarecare Börte Çene (unul dintre numeroasele nume ale „lupului cenușiu” din spațiul turcic), descendent al lui Kıyan. Acesta a trimis soli pretutindeni, pentru a da de știre că turcii ieșiseră din Ergenekon. Cel mai afectat de această veste a fost neamul mongolilor, care dorea să-și păstreze supremația în zonă, așa încât cele două tabere inamice s-au întâlnit din nou pe câmpul de luptă. De această dată, Turcii Celești au izbutit să se răzbune pentru înfrângerea suferită odinioară și au luat, la rândul lor, un mare număr de prizonieri, după care au revenit pe vechile lor teritorii.

Asena

Sărbătoarea” Nevruz” a ajuns astfel să fie asociat cu ieșirea din Ergenekon, care întruchipează renașterea și revitalizarea neamurilor turcice. Tocmai din acest motiv, Ergenekon Destanı a fost recuperat și exploatat simbolic mai ales de cercurile naționaliste din Turcia, începând cu anii 1930; acestea au conferit versiunii turce a destanului o nouă dimensiune, asociind-o cu Războiul Turc de Eliberare (Milli Kurtuluș Savașı), încununat cu fondarea Republicii Turcia (1923) și cu apariția unei noi identități naționale. 

În următorul articol vom discuta despre sărbătoarea ” Nevruz” care se sărbătorește în fiecare an pe data de 20 martie.